Pamantul, vechi de milioane de ani, sau un pamant cu o vechime de doar cateva mii de anii?
E jenant sa vezi ca multi crestini chiar incearca sa “impace” Biblia si ceea ce afirma ea cu ceea ce spun oamenii de stiinta evolutionisti. “Da, Dumnezeu a creat lumea, dar a facut-o pe parcursul a milioane de ani”. In felul aceasta isi satisfac si ignoranta “stiintifica” si “credinta” (sau ce a mai ramas din ea).
Cand se pune problema varstei pamantului, studiul geologiei ocupa un loc important in datare.
Geologia (studiul rocilor si al fosilelor) ca o entitate de sine statatoare in domeniul stiintei are o vechime doar de 200 de ani. Desigur insa, inca din timpul civilizatilor vechi au existat consemnari vizavi de straturile de roci, si fosile. Se credea ca fosilele sunt reminiscente ale unor organisme vii transformate in piatra. Multi scriitori crestini precum Tertulian, Chrysostom, sau Augustin le-au atribuit potopului lui Noe.
Inainte de 1750 unul dintre cei mai important oameni de stiinta preocupati de studierea geologica a fost Nicolaus Steno (1638-1686), un anatomist si geologist olandez. El este primul ce a enuntat principiul “pozitiei superioare” conform caruia rocile sedimentare sunt depozitate succesiv si orizontal (straturile de mai jos fiind depozitate anterior celor superioare).
In cartea sa Forerunner (1669), Steno si-a exprimat opinia afirmand ca pamantul ar fi vechi doar de aproximativ 6000 de ani, iar fosilele ar fi fost depozitate de potopul lui Noe. In secolul urmator mai multi autori au scris alte carti in care au reiterat si intarit aceasta opinie.
In ultimele decade ale secolului al XVIII-lea mai multi francezi au venit cu ideea pamanului vechi de milioane de ani. Unul dintre acestia a fost Comte de Buffon. In cartea sa Epochs of Nature, aparuta in 1779, Buffon si-a imaginat pamantul initial ca o minge fierbinte si lichida ce s-a racit pana la starea actuala acum 75.000 de ani in urma (in unele manuscrise nepublicate scria de 3.000.000 de ani).
In Scotia, James Hutton a gandit o alta teorie a istoriei pamantului. In 1788 el a publicat un articol intitulat Theory of the Earth. Viziunea lui asupra istoriei pamantului era ciclica, afirmand ca nu a putut gasi nici o evidenta a inceputului in depozitul de roci, istoria pamantului fiind indefinibila.
In 1812 Georges Cuviercelebrul paleontologist francez, si-a publicat teoria lui “catastrofica” vizavi de istoria pamantului. In Discourse on the Revolutions of the Surface of the Globe Cuvier isi exprima idea ca pe parcursului timpului nenumarate potopuri continentale sau aproape globale au distrus si ingropat multe creaturi in sedimente. El credea ca toate aceste catastrofe au avut loc inainte de crearea omului. Teoria lui catastrofica a fost contestata de Charles Lyell spunea in Principles ca doar procesele de eroziune si sedimentare observabile actual (si doar cu ratele lor de intensitate si magnitudine) ar trebui folosite in interpretarea rocilor si a trecutului geologic. Procesele geologice au fost uniforme pe parcursul istoriei, sustinea Lyell. Teoria lui a devenit un standard de gandire anterior.
Metodele radiometrice de datare au inceput sa fie dezvoltate in 1903, si pe parcusul secolului XX varsta pamantului a fost extinsa la 4.5 miliarde ani.
Raspunsurile crestinilor la teoriile unui pamant vechi de milioane de ani
Pe parcusul primei jumatati a anilor 1800 biserica a raspuns in diferite feluri la aceste teorii. Un numar de scriitori in Marea Britanie (si cativa in America), au deveit cunoscuti ca “geologisti scripturali” aducand argumentebiblice, geologice si filosofice impotriva teoriilor ce sustineau un pamant vechi de milioane de ani.
Unii dintre geologii scripturali erau oameni de stiinta bine informati, altii clerici. Multi dintre ei erau dpdv al cunostintelor geologice foarte competenti dupa standardele acelor zile.
Geologii scripturali credeau ca potopul lui Noe explica depozitul rocilor mult mai bine decat orice alte teorii.
Alti crestini la inceputul anilor 1800 au acceptat ideea milioanelor de ani si au incercat sa potriveasca aceasta datare in cartea Genesei. De exemplu, in1804 Thomas Chalmers, un pastor presbiterian, a inceput sa predice acceptarea de cate crestini a conceptului de milioane de ani. Prin 1823 un respectat teolog anglican, George Stanley Faber, sustinea ca zilele creatiei in Genesa trebuie privite ca un limbaj figurativ desemnand de fapt perioade de timp.
Pentru a accepta aceste perioade geologice, crestinii au trebuit de asemenea sa reinterpreteze potopul lui Noe. In 1820 John Fleming, un cleric presbiterian, afirma ca potopul lui Noe nu a lasat nici o evidenta geologica. John Pye Smith (1774-1815) spunea ca ar fi avut loc doar local in valea Mesopotamiei (Iraq-ul de azi).
Teologii liberali, care dominau biserica europeana pe la inceputul anilor 1800 considerau Genesa 1-11 ca fiind, din punct de vedere istoric si stiintific, la fel de lipsita de fundament ca miturile creatiei si potopului prezente in scrierile babilonienilor, sumerienilor sau egiptenilor.
In ciuda eforturilor geologilor scripturali, aceste variatii ale interpretarilor “milioane de ani” ale Genesei au prevalat, asa incat prin 1845 toate comentariile Genesei au abandonat cronologia biblica si potopul global, iar in momentul aparitiei cartii Origin of Species a lui Darwin (1859) ideea unui pamant tanar nu mai exista in cadrul bisericii.
Din acel moment cei mai multi lideri si invatati ai bisericii au acceptat idea milioanelor de ani si au insistat ca varsta pamantului nu este importanta. Multi oameni consacrati ai lui Dumnezeu au acceptat curand si evolutia. Un exemplu in acest sens ar fi chiar Charles Spurgeon, “printul predicatorilor”, care a acceptat fara critica teoria geologica a unui pamant vechi de milioane de ani (nu a explicat niciodata cum se potrivesc perioadele lungi in Biblie). Intr-o predica din 1855 el spunea: “Poate vreun om sa imi spuna cand a fost inceputul? Cu ani in urma credeam ca inceputul lumii a coincis cu venirea lui Adam; dar am descoperit ca mii de ani inainte de acest moment Dumnezeu a pregatit o materie haotica ca un loc pentru om, punand rase de creaturi in el, care au murit si lasat in urma dovezile operei si priceperii Lui, inainte de a-si incerca mana pe om” (Ch. Spurgeon, Election -1855, The New Park Street Pulpit, pg. 318).
Cunoscutul teolog presbiterian de la Princeston Seminary in New Jersey, Charles Hodge (1779-1878), insista de asemenea ca varsta pamantului nu era importanta. Mai tarziu insaa revenit asupra opiniilor lui sustinand faptul ca in Genesa este vorba de zile, nu de varste, perioade.
Aceste compromisuri ale liderilor crestini au avut efecte dezastruoase, distrugand credibilitatea Bibliei in fata multor oameni.
In perioada contemporanta lucrurile se schimba, insa. Ideea unui pamant tanar isi face tot mai mult loc in multe tari si comunitati ale oamenilor de stiinta. Un respectat jurnalist de la Washington Post scria in 2005 ca miscarea ce sustine vechimea de cateva mii de ani a pamantului creste mai puternica pe zi ce trece. Sunt acum mii (si numarul nu este generic) de oameni de stiinta cu studii si diplome pe tot pamantul care resping categoric evolutia si perioadele lungi de milioane de ani, prin prisma datelor ce le avem, afirmand in schimb ca o vechime de 6000 de ani este perfect sustinuta stiintific. Numarul celor care adera acestei concluzii este in continua crestere. Aceasta cu atat mai mult cu cat proiectul RATE a ridicat serioase intrebari vizavi de metodele radiometrice de datare.